Lauzia… prin ochii unei mame

Am avut o sarcina care pe mine efectiv m-a traumatizat: cu stari de rău, simptome ciudate (de unele nici nu auzisem), neputinta, dureri, tratamente de menținere si stat la pat – mai ales în ultima perioada.

Ajunsesem în punctul în care cea mai mare dorința a mea devenise aceea de a naște. Atat de mare, încât uneori ma incerca un teribil sentiment de vinovăție. Speram ca după ce voi da naștere sa pot deveni din nou activa, sa-mi reiau viata de unde ramasese si sa fiu persoana de altădată.

Nașterea și refacerea au mers neașteptat de bine și am simtit ca pe undeva Universul incerca parca sa echilibreze balanța. 😀

Surpriza a venit insa în momentul în care am sesizat ca provocarile continua. Îmi amintesc o seara, la câteva zile după ce am revenit acasă, in care m-am închis în baie și am început sa plang privindu-ma-n oglinda. Mi se părea ca în afara de faptul ca bebe era sănătos, nimic nu mergea bine.

Soțul îmi schimba bandajul si ma vedea zilnic în cea mai proasta versiune fizica a mea, sanii curgeau, erau extrem de grei și dureroși, stăteam zi si noapte cu ei expusi si dați cu vreo crema, îmi era mereu cald si foarte sete, alaptarea era un coșmar, în casa dezastru, un dus ca lumea nu puteam sa fac, ma simteam în permanenta lipicioasa si murdara, grasa, urata, eram stresata, obosita, nu reușeam sa ma odihnesc. David a avut colici, reflux si tot tacâmul bebelusesc, iar asta ne-a condimentat si mai mult decât am preconizat viețile.

Am simțit des, la vremea aceea, ca întreaga situație ma copleșește, însă de fiecare data îmi luam energia de la puiul meu. Imi aminteam cat de mult mi l-am dorit si cata nevoie are de mine. De asemenea, imi plăcea sa îl privesc, mai ales când dormea, si uitam de toate starile si durerile mele… fizice sau mai puțin. 🙂

Dacă as putea vorbi cu Raluca de atunci, i-as spune ca totul e trecător si ca lucrurile acelea chiar se uita. “Capul sus, mami, you can do this! Te așteaptă zile minunate si amintiri de neuitat.”💝

Comentarii: